Scutur perdelele de fum
Aproape în fiecare seară, de la candela vieții.
Pe la miezul nopții, în singurătate, la marginea ceții din care nimic nu se vede
Dau la coasă desculță vis după vis dat pe perete, de tine, diafilm
La care priveam cu ochi rotunzi de sandybel
Așa-ți trebuie, mi-ai zis, dacă mai crezi în unicorni.
Că n-ai avut grijă de noi, e doar un truism, dar măcar să fii călău de ispravă, să fiu luat o piatră mai mare să-mi ascuți inima bine de tot, să mă taie bine de tot
Nu doar așa, pe jumătate, cât să mă lași între moaște și viu, ca o nevietate, ca o târâtoare cerșind după moarte
Și se hrănește pe întuneric cu albele minciuni, magnifice, crescute dincolo de cascada
Spumoasă și transparentă a sufletului tău ce niciodată nu l-a văzut pe al meu.
disveria 
Evident că fata descrisă în rândurile tale iubește și suferă de dragoste neîmpărtășită. Ce netrebnic s-a purtat astfel cu ea? Dar tot la Eminescu găsim soluția: „Cu o suflare răcorești suspinu-mi, / C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete. / Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.”