Sunt la fel ca tine, os din os, om din om.
De ce eu, atunci, ai să te întrebi.
Dar cine ar mai putea?
De ce tu, ai să te întrebi.
Pentru că doar tu poți să mă găsești pe limba mea
Ca să mă-nveți a ta, cu reguli noi
Pe care am să le urmez orbește, apoi frățește
Deși tu le-ai încălcat încă înainte de-a fi
Eu și tu.
Am venit de la început cu adevărul după mine, ca zestre
Dar l-ai vândut pe încă o odaie cu noi femei
Nu se mai poartă zestrea, s-a demodat, mi-ai zis
Taci și așteaptă-ți rândul să te iubesc.
Și am tăcut
Și am așteptat
Și în rândul meu s-au pus un camion, și-o vacă, și-un polițai apoi
De neiubit, mi-ai spus.
disveria 
Iubirea, exuberanța, starea de bine se trăiesc și se oferă în fiecare clipă. Redus la esență, nimic nu este de neiubit, tu (sau eroina din rânduri) cu atât mai puțin. Expresivitatea poetică este remarcabilă, șochează cititorul…. și exprimă dealtfel realitatea de zi cu zi… că de uscături nu duce lipsă nicio pădure.
Iubirea se poate manifesta oricând, nu este nevoie de a sta la rând. Dacă cineva pe care nu l-ai cunoscut vreodată (sau poate că l-ai știut dintotdeauna) ți-ar spune „te iubesc”, cum ai reacționa? Cu un scepticism „sănătos”. Dar nu trăim în trecut sau viitor, doar într-un continuu prezent. Și cine poate cunoaște pe deplin adâncimile psihicului uman? Cine i-a atins marginile? Nimeni.
Iubirea ce vine din inimă nu are nevoie de timpuri și locuri, ea se poate manifesta spontan, pretutindeni și oricând. Și cu cât se îndepărtează omul mai mult de inimă, cu atât ea este mai plină ce cerințe și așteptări… care o zdrobesc sub greutatea lor… Și nu ne mai rămâne decât să ne amăgim… tăcând și așteptând… manifestarea perfectă a iubirii… ce, asemeni unei năluci, ne bântuie cauzând suferința. Ne-o dorim și totuși ne este frică de ea… că nu am fi adecvați… și ne ascundem în spatele măștilor și suferim o viață…
„Întreaga existență este suferință” spunea Buddha. Dar în suferință vom putea găsi mereu semințele bucuriei, tot astfel cum bucuria păstrează mereu în ea lacrima suferinței.