Mai întâi mi-ai adus un buchet mare de flori, trandafiri roșii, deși știai că-mi plac cei roz mai mult. Dar la florăria online, de unde i-ai comandat, nu aveau decât roșii. Am fost bucuroasă și așa, era pentru prima dată când îmi trimiteai flori prin curier. Nu te mai recunoșteam.
Apoi mi-ai săpat grădina și-ai plantat crini și gladiole, galbene și purpurii, să iasă la vară, la toamnă, să-mi facă frumos în ogradă și privirea-nflorată. Or să-mi amintească de tine.
La urmă mi-ai așezat pe masa rămasă goală, două căni mari, cu încă alte flori, albe într-una, multicolore în cealaltă. Să-mi înfrumusețezi zilele, te-ai gândit, deși mie tot de tine or să-mi amintească.
Apoi ai plecat, vesel, spre noua ta viață. Nu te mai recunoșteam. Cu mine erai nefericit și ca să fii sigur că nu o să învii din morți să vin după tine, m-ai acoperit cu flori. Ca pe un mort, cu privirea înțepenită, la vară, la toamnă.
disveria 
Vai, ce contraste puternic evocatoare… în același fragment literar regăsindu-se atâtea imagini ce se doresc a fi descifrate : bucurie, frumusețe, delicatețe, ce aduc în trăire iubirea, pentru ca mai apoi nefericirea, tristețea și moartea să apară. Dar ce mai mă mir eu, trecând prin anotimpurile vieții, cu toții suntem încercați de toate aceste stări.
În seara aceasta, privind apusul roșu, mă gândeam la personajul amintit de tine aici… El era nefericit cu sine însuși și a plecat spre a se căuta și descoperi pe sine… doar astfel, gândea el, va putea cunoaște, simți și iubi cu adevărat. Iubirea ce poate fi cuprinsă în vorbe și fapte nu este Iubirea Eternă. Eliberat de dorință, realizezi Misterul Ei. Prins în dorință, vezi doar manifestări: săpatul grădinii, plantatul florilor… pe care inima le vede dar nu le poate aprecia cu adevărat dacă nu a realizat încă Misterul. De aceea a plecat de lângă tine eroul tău… pentru a reveni, din nou, la tine…
Dar tu, ah, tu doar pretinzi, nu poți muri! Ești eterna Chemare, eterna Visare, printre muritori…
Deci ți-a plăcut!
Da. Ca ciocolata dulce amăruie! 🙂