“mă întreb unde a dispărut cea care scria efervescent pe chaturi, cea care abia aştepta comentarii de la cititori pe blog, cea care lăsa mesaje cu păreri, deh, să se audă şi părerea ei în neant, pe forumuri, cea care tasta cu chef împreună cu alţi dependenţi de net sau de oamenii-net? Poate, de fapt, nu mai am nevoie de validările pe care le căutam în toate interacţiunile alea. Poate nu mai am nevoie de validări nici pe plan personal, ca individ care are ceva de făcut pe lume şi face, nici ca scriitor, care are ceva de spus şi spune. Nu-mi mai pasă. Dacă am ceva de făcut, o fac, fără să condiţionez asta de spectatori aşezaţi de mine în mirajul suav al cercului prietenos aprobator. Dacă simt că trebuie să scriu, scriu, fără să condiţionez asta de cititori aşezaţi tot de mine în fotolii din care aplauze frenetice sau fluierături grosolane zboară spre mine. Cuvintele mele există cu sau fără dragostea sau dispreţul cititorilor faţă de ele.”
Era în 2014 când scriam asta. Scriam frumos, exemplar, argumentat. Scriam demult. Tare demult. Treceam atunci printr-o stare de indiferență, destul de radicală (și de-o aroganță demnă de rebeliune de adolescent), față de posibilitatea cititorilor. Ziceam atunci că aș fi scris oricum, cu sau fără existența lor. Era atunci. A fost doar o stare.
A trecut.
Am avut noi stări, nu cu adevărat noi, de fapt, ci repetiții ale unor stări din trecut. Suntem ca niște instrumente, vibrăm fiecare pe un număr limitat de note. Când se trece dincolo de limite, ni se rup arcurile, ne plesnesc corzile.
Acum n-aș mai scrie fără cititori. Poate e tot o stare. Îmi dau seama, totuși, că scrisul e un act motivat mult mai complex decât doar de simpla existență a cititorilor. Care nu e neimportantă, desigur. Existență care, categoric, joacă în anumite momente un rol definitoriu. Ce exemplu mai elocvent ar fi decât re-învierea disveriei după mesajul unui cititor de demult, care a mișcat dintr-o dată nisipul de pe fundul apei și litere au început să răsară la suprafață? E drept și că disveria e un loc în care-mi place să fiu. Poate abia așteptam să fiu chemată înapoi.
Dar nu-s doar cititorii ce mă fac să scriu. Sau să nu scriu, că au și puterea contrarie. Mai e și curajul. Curajul de-a scrie. Nu e lucru de nimic să exersezi onestități dureroase și tocmai asta e ceea ce scrisul cere. Ca să fii onest, trebuie să ai curaj. Curajul să te privești în oglindă și să nu alegi să vezi doar lucrurile frumoase, cunoscute. Curajul să te uiți în întunecimi, la ceea ce stă în umbră. Și când curajul ăsta e pe ducă, ce poate fi mai ușor decât să taci? Să abandonezi? Să capitulezi? Și să-ți taci viața mai departe, ca și cum n-ai fi.
disveria 
Adevărat! Adevăratul curaj este să ne uităm în propriile întunecimi și să aducem acolo lumină… să purificăm propriile emoții negative, să îndreptăm ceea ce s-a strâmbat de-a lungul vieții. Într-un citat faimos al său, CG Jung spunea: „Cel ce se uită în oglinda apei va vedea mai întâi propria sa imagine. Cel ce se uită la sine, riscă să se întâlnescă cu sine însuși / însăși. Oglinda nu măgulește, ea arată cu acuratețe ceea ce se reflectă în ea, anume acea față pe care niciodată nu o arătăm lumii deoarece o ascundem în spatele acelei persona, masca pe care actorul o poartă. Acesta este primul test de curaj pe calea descoperirii de sine (inner path), un test ce este suficient pentru a speria pe cei mai mulți oameni deoarece întâlnirea cu tine însuți / însăți intră în categoria acelor lucruri neplăcute pe care omul le evită atât de mult cât poate proiecta în mediul exterior propria negativitate.”
Într-o expresie faimoasă din latină ni se spune: “Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem Veram Medicinam” adică „Călătorește în interiorul pământului și prin rectificare / purificare vei descoperi piatra ascunsă care este adevăratul medicament.” Desigur, aici limbajul este figurativ și puțini ajungeau să-l înțeleagă și cu atât mai puțini să-l transpună în practică. Călătoria în interiorul pământului cred că se referea tocmai la călătoria în propriile întunecimi din Subconștientul propriu, în vederea purificării emoțiilor de care, de obicei, nu vrem să știm nimic. Iar asta pentru că în adâncul omului, în întunericul din Sinele său, se regăsesc cauzele, originea acțiunilor sale. De aceea, această coborâre este necesară pentru a experimenta o renaștere purificatoare și descoperirea „adevăratului medicament”.
Iar dacă pentru tine a scrie echivalează tocmai cu această călătorie în propriul Sine Subconștient în vederea purificării, probabil că nu prea ai de ales altceva decât să scrii… Și da, este nevoie de curaj. Însă pentru a avea curaj, trebuie să fim motivați. Și ce ne poate motiva? Probabil că răspunsul se află tocmai în interacțiunea umană, atât de dragă și dorită Sufletului… din aceasta pot izvorî emoții care să ne motiveze și să ne propulseze în călătorie. Însă când în jurul nostru cuvântul de ordine este „distanțare”, de unde ne vom mai lua curajul? Către ce destinație ne vom mai îndrepta?