Cine suntem când nu ne vede nimeni, mă întrebam undeva în martie, acum trei ani. Scriam atunci: “Cine sau cum suntem? E același lucru, doar privit din alt unghi, cum suntem e o metodă în detaliu ce defineste în ansamblu cine suntem. Cine sunt eu când nu mă vede nimeni? Sunt sigur altfel, deși tot eu. Dar sunt altfel pentru că sunt mai multă, mult mai multă.”
Am primit răspunsul la propriu, nu metaforic, în formă aproape barbară, recent, din cauză de covid, când a devenit regulă ca lumea să devină deodată virtuală, să se întâlnească tot mai mult doar prin intermediul monitoarelor. Să mai zică cineva că jocurile pe computer și realitatea virtuală sunt pierdere de vreme. Cine are acum cel mai mare avantaj? Cei obișnuiți cu asta, cei care sunt ca peștele în apă când vine vorba de lumea virtuală, de online.
Eu, ca bunicii. În urmă, deși online-ul nu-mi era străin, vorbitul pe televizor, da. Am detestat mereu, și automat evitat, camerele de luat vederi, aparatele foto, telefoanele nu cu una, nu cu două, ci deja cu nouă găurici de făcut poze, de parcă fiecare om a dezvoltat peste noapte o pasiune crâncenă pentru arta fotografică. Dar de la covid, n-am mai avut de ales. A trebuit să mă văd cu colegi pe cameră, a trebuit să particip la ședințe de pe un monitor, a trebuit să învăț să fac și eu ca restul turmei și să-mi mut existența muncitoare online. Și-așa a venit și răspunsul la întrebarea cine sunt eu când nu mă vede nimeni. De fapt, să precizez, cine sunt eu când cred că nu mă vede nimeni, dar mă văd toți. Cineva amuzat, dar tot eu sunt. Poate, într-adevăr, mai mult, așa cum scriam acum trei ani, pentru că doar când te crezi singur ești mai mult decât în public și te apuci să lingi capacul de la cutia de lapte pe care ai adus-o lângă tine, să-ți pui în cafeaua ce trebuie să te țină treaz o după-masă întreagă de meetinguri on-line.
Mi s-a întâmplat și mie clasicul banc, când aveam camera deschisă fără să știu și-mi vedeam de treburi liniștită. Noroc că-s silitoare din fire, și-am rămas cuminte la meetinguri, făcând notițe în fața camerei. Doar că din când în când mai ronțăiam câte o ciocolată sau sorbeam din cafea, plus sus menționata acțiune pisicească, cu limba roz pe-afară după lapte. Lucru scuzabil când e vorba de ore întregi de vorbăreală care, oricât de interesantă, tot ajunge să te îndoaie de oboseală, mai ales online. La urmă, după ce mi-am dat seama că aveam camera on, m-am supărat tare de tot pe mine, pe tehnologie, pe covid, pe meetinguri, încercând să-mi amintesc ce naiba făcusem atâtea ore în fața tuturor. Ca să mă consolez, deși am rămas de neconsolat, mi-am zis, măcar bine că nu m-am dezbrăcat, că mi se făcuse cald la un moment dat și voisem să dau jos de pe mine hanoracul, să rămân în tricou.
De fapt, întrebarea din titlu trebuie reformulată. Nu cine sunt eu când nu mă vede nimeni, ci cum sunt eu când nu mă vede nimeni. Sunt la fel. Doar că imaginea din intimitate e diferită de cea din public. Ceea ce e și normal. Avem alte roluri.
disveria 