Cu o grimasă de scârbă mi-am strecurat telefonul mic, pătrățos, demult demodat, înapoi în buzunarul genții. Telefonul meu vechi de acum 10 ani, mai păstrez în el încă mesajele de la un student ce făcea prea multe beții în cursul săptămânii și ajungea cu întârziere la treabă. Îmi știa de frică, nu întârzia niciodată fără să mă anunțe și fără să aibă o scuză perfect scuzabilă. Aseară am stat până la două să culeg ultimele date. Aseară am stat până la patru dimineața să scriu la raport. Mințea, dar nu puteam să-l cert când motivația, chiar dacă neadevărată, era întotdeauna așa de dedicată proiectului. S-au păstrat printr-o minune și câteva din răspunsurile mele, tolerante cumva. Bine, vino direct la mine. Bine, apucă-te imediat de treabă. Bine, vezi că diseară vreau să văd rezultatele. Acum cred că îl dădăceam prea mult, ar fi trebuit să-l las să-și jumulească mai mult barba pe băncile școlii. Mă asculta, făcea ce-i ziceam, avea întrebări, se străduia. Nu mă puteam supăra pe el.
Acum vin alte mesaje. Același telefon, alte lumi unite prin el. Întâi, mesajele de dragoste. Apoi, cele de hulă, amenințări și mângâieri, nevolnice, înjositoare și frumos înaripate. O adunătură ucigătoare de mesaje care, când nu mă fac să plutesc de fericire, îmi întorc stomacul pe dos.
Azi e mut. Fără mesaje. Nici n-ar trebui să le mai aștept. Nici nu mai vreau să le mai aștept! Și mă detest că am telefonul ăsta, parcă urât de acum și el de ce-i văd ochii. La care mă uit din când în când, așteptând un semn de la el, stăpânul coșmarurilor mele cele mai de preț. Mă detest că am încă gândul mult și însetat întins către el. Nu-l merită. Mă detest că l-am întâlnit și m-am oprit mai mult decât trebuia în fața lui. Și-o secundă să fi fost, era deja prea mult. Mă detest pentru fiecare clipă petrecută cu el. Clipă pierdută. Și nu doar eu mă detest. Suntem mai mulți. O face și el. Încă mai aprins. Căci el se pricepe de minune și la detestat.
E seara în care se vede cu fosta. Nevastă. Nevolnicul! Se vede cu poftă cu acea în pizda mă-sii de curvă, nemernică, ticăloasă ce m-a nenorocit, cum îi zicea cu sete atunci când îmi vorbea despre ea. Îl rugam în șoaptă să nu o mai vorbească de rău, căci deja mă temeam, cuprinsă de-o presimțire absurdă. Ce s-a făcut realitate. Mă temeam, și nu voiam să-mi ascult teama, că cine scuipă unde a iubit, o va face din nou, și din nou, și din nou. Măcar de-ar fi iubit… Și va veni o zi când va ajunge să vorbească la fel despre mine, luând eu locul condamnatului. Vinovată de nenumăratele lui nefericiri devenisem și eu peste noapte, privită prin lupa mizerabilă a aceluiași mojic ce chiar ajunsese să îmi vorbească precum fostei. Neobrăzatul!
Fostă transformată peste noapte, din cuvinte, într-o femeie cu demnitate, cu care m-a anunțat senin, doar la vreo câteva zile după ce-mi repetase cu patos uluitor că mă iubește și că viața lui nu are sens fără mine, că urmează să să se vadă. Ca să o aducă în patul lui și să facă lucruri ce-l privesc doar pe el și pe ea, despre care eu, nu a pierdut ocazia să mă mai umilească puțin, să nu îndrăznesc să întreb vreodată nimic. Pentru că, mi-a ținut mai departe prelegere măgărească, trebuia să respect intimitatea femeii trecutului lui, poate și-a viitorului, de ce nu, femeie de la care primise cu satisfacție nemăsurată semnale de disponibilitate, uitând ca prin farmec îndârjirea și revolta cu care refuzasem mereu de a ști ce se petrecuse între ei, atunci când el voise, trădător și disperat, să își descarce muntele de frustrări în poala mea, plângând zdruncinător cu fruntea plecată în palmea mea, suferința unei căsnicii destrămate. Am asistat atunci la întinderea fetidă a scursurilor unui mariaj putrezit, am stat cu eroism în putoarea mațelor întoarse pe dos de minciuni și parșivenii, și-am mângâiat egoismul îndureratului obsedat de durerea lui, strigând necontenit după salvare, după salvator. L-am salvat, ca să mă pierd pe mine în cea mai urâtă, degradantă și umilitoare experiență din viața mea.
disveria 